Sireteanul Teodor Stefanelli – coleg de școală, prieten și primul biograf al lui Eminescu

Nu există nici un biograf al poetului național Mihai Eminescu care, în munca sa de cercetare și redactare, să nu fi cercetat în amănunțime ceea ce a scris Teodor Stefanelli despre Eminescu, și, ulterior, să-l citeze.

Teodor V. Stefanelli (1849 – 1920) a fost primul biograf al lui Eminescu, cel ce l-a cunoscut personal și cu care a fost coleg la Cernăuți și apoi prieten în perioada studenției la Viena, însă mă îndoiesc de faptul că masa mare a siretenilor cunosc aceste lucruri.

Nu mai vorbesc de faptul că românii, în general, habar nu au că cel ce a scris prima biografie a lui Mihai Eminescu, cel care a colaborat cu Slavici, Xenopol și Eminescu pentru a organiza marea festivitate de la Putna din 1871, că cel care a înființat „Societatea Arboroasa”, este o persoană născută în Siret – un modest oraș de provincie ce ascunde o istorie prea bogată raportată la întinderea geografică și numărul locuitorilor.

Teodor.V Stefanelli (născut Ștefaniuc) a fost fiul lui Vasile Ștefaniuc (Ștefănucă), starostele breslei blănarilor din Siret.

Dânsul a activat ca magistrat la Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc, Suceava și Liov, apoi, până să se retragă din activitate (1910) a fost consultant imperial la Curtea Supremă din Viena.

Ca membru al Partidului Național Român a fost deputat în Dieta Bucovinei participând activ la Unirea Bucovinei cu România din 1918.

Activitatea culturală i-a fost încununată prin invitația de a deveni  membru al Academiei Române.

Spre sfârșitul vieții, în 1914, Teodor Stefanelli publică „Amintiri despre Eminescu”, volum propus azi spre lectură, la finalul căruia sunt incluse copii după documente ce privesc activitatea școlară a lui Michail Eminowicz (numele fiind scris conform grafiei impuse de autoritățile austriece) ca elev în clasele primare la Cernăuți.

Închei invitația la lectură cu portretul făcut de Teodor.V Stefanelli lui Mihai Eminescu:

„Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneala sănătoasă, în ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te privea dulce în faţă şi se închideau pe jumătate cînd Eminescu râdea. Şi râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făceau să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă.

Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporțional. Când a venit la Viena, avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel încă înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa, avea însă obiceiul să şi-o tot muşte.“